Cineva

      In viata fiecaruia, apare la un moment dat CINEVA. Un Cineva care marcheaza intreaga existenta, intreaga viata, intreaga gandire. L-am avut si eu. L-am avut. Imi era drag si imi e drag doar prin simpla prezenta, prin zambetul inconfundabil. Imi era iubit, prieten, amant, mama, tata, ispita, pacat, drog si medicament. Aveam fluturi in stomac cand ma pierdeam in privirea lui, cand il sarutam, cand ma mangaia. Oarecum, simteam acea completare perfecta, acel suflet-pereche. El al meu. Eu a lui. 

    DA. Am avut un cineva. Un cineva cu care ma plimbam, calatoream si gaseam raze de stralucire in negura gri, faceam dintr-o clipa banala una magica. Cineva cu care zambeam profund, cu ochii si cu inima. Si zambetul lui imi spunea : ``te iubesc``, ``te vad``, ``raman``. Si era de ajuns. Imi lipsea chiar daca lipsea doar un minut. Cineva cu care iarna era tot primavara. Si infloream. Cineva pe care il iubeam. Si ma iubea. Si il iubesc. Si el ma iubea…candva…Cineva langa care ma trezeam, cineva cu care imparteam vise, zambete, vremea, omleta si cafeaua. Cineva …acel cineva langa care simteam ca mereu castig si in orice pierdere gaseam un castig. Cineva de care imi pasa si il protejam din umbra. Cineva de care imi pasa. Cineva caruia ii pasa candva, dar l-am lasat sa plece. Cineva la care nu ma saturam sa ma uit cand dormea sau trebaluia concentrat, gandindu-ma uimita ca inima lui o iubeste pe a mea si fara el as fi pierduta in neant. Cineva cu care purtam conversatii interminabile sub cerul instelat vara si sub plapuma calduroasa iarna, incalzindu-ma cu trupul lui si sarutandu-ma pe frunte, facandu-ma sa simt ca nimic nu ma poate atinge in bratele lui. Cineva care ma tinea si il tineam. Si simteam entuziasmul micilor minuni in orice, vedeam viata in roz. Cineva care ma facea sa ma simt binecuvantata ca exista, dar nu i-am spus niciodata de teama sa nu il pierd din prea multa iubire.  Cineva pe care il tineam strans, il imbratisam si taceam si ma lasa asa, sa naufragiez in bratele lui, sa adorm acolo si sa fiu in Universul meu.  Cineva pe care atunci cand il tineam de mana, simteam ca plutesc. Cand priveam in ochii lui, ii citeam iubirea si ii vedeam inima. Cineva care ma facea sa simt ca totul e sfant si traiesc un vis. Intai imi dezbraca sufletul si oferea tot ce nu putea fi vazut. Apoi imi dezbraca trupul si ma dezmierda cu privirea. Cineva in care am avut incredere. Dar mi-a fost teama sa ii spun cele mai intunecate secrete si cele mai grele frici. Cineva ai carui ochi se reflectau in ai mei. 

Cineva pe langa care eram mica, dar ma ridica, ma facea sa ma simt imensa. Cineva pe care il iubeam. Il iubesc. Cineva care ma iubea…candva…

      Nu vreau sa invat ca iubirile mari nu inseamna mereu vesnic si ca doar raman ponosite intr-un suflet mahnit si mai apoi mor. Nu vreau sa fie o lectie si nici sa pierd de data asta. Nu vreau sa fim straini. Vreau sa pot sa ii spun ca pana acum : ``ingerul meu’’ si el sa imi raspunda: ``da, soarele meu``! 

Langa el am amintiri care nu pot fi uitate. Am trairi eterne si unice. Si vreau sa adaug mult mai multe. Langa el, acel CINEVA care a fost al meu candva. 

Trebuie sa ma iert!

         Iertarea este mireasma pe care violeta o lasă pe călcâiul care a strivit-o. – Mark Twain

      Am cerut si am fost de acord cu fiecare experienta pe care am trait-o. Nu am pe cine sa iert decat pe mine. Trebuie sa ma iert. Sa ma iert ca nu am spus lucrurile potrivite la timpul potrivit. Ca nu am cerut si nu am dat. Ca nu am actionat. Ca am tacut. Ca am spus. Ca am stat cand trebuia sa alerg. Ca am alergat cand trebuia sa stau. Ca am mintit. Ca am tradat. Ca am lasat si nu am tinut. 

     Trebuie sa ma iert ca sa nu mor otravita.  Nu pot si nu trebuie sa raman suparata pe cineva anume, e ca si cum as bea eu o sticluta cu otrava si as astepta ca otrava sa il afecteze pe celalalt. Iar asta nu se va intampla niciodata. Trebuie sa vad iubirea, sa o simt, sa o ofer, sa o arat, sa o strig, sa o impartasesc. Am invatat ca pana nu voi intelege iertarea, nu am cum sa inteleg iubirea pe deplin. Iar daca nu inteleg iubirea in deplinatatea ei, inchid atat de multe porti pe care viata abia asteapta sa mi le deschida. Trebuie sa ma deschid pentru a primi. Daca nu ma iert, nu voi reusi sa vad ce am de primit. Daca nu iert, nu pot trai in pace. Iertand, il fac un alt om pe cel iertat. Desi nu am pe cine ierta, asta pentru ca am fost de acord cu toate experientele traite. Daca nu ma iert, aleg sa ma uratesc. De ce sa fac asta cand prin definitie, omul e frumos? Iar frumusetea trebuie sa ma radieze din interior spre exterior. 

     Toti existam pentru ca Doamne-Doamne a vrut asta, iar El nu face greseli de fabricatie. In plus, ne nastem cu samanta iertatii, cu samanta iubirii. De ce sa nu o cultivam? Trebuie sa redescopar in mine inocenta si puritatea si asa voi reusi sa dobandesc tot ce mi-am dorit vreodata. In plus, am vazut ca daca invat sa iert, voi avea tot mai putine motive sa iert si ca am inteles ca nu este nimeni mai putin decat perfect si ca de fapt, nu am pe cine ierta si trebuie doar sa imi darui iubirea. Este ca si cum un om nu ar sti sa deschida o usa si de fiecare data camd ar vrea sa paraseasca camera, ar da cu capul sanatos de usa. Asta se intampla o data, de doua ori, de 10 ori, pana cand omul intelege utilitatea clantei. Apoi, nu va mai da cu capul de usa, chiar daca va trebui sa plece din camera. Asa si cu iertarea, dupa ce inveti sa ierti, nu vei mai fi pus in situatia sa ierti. In plus, am vazut ca nu gasesc nimic bun in neiertare. Dar iertarea ma face mai buna, mai pura, mai impacata, mai linistita si mai pozitiva. Si totul trebuie sa inceapa de Acum, pentru ca singurul moment in care putem face ceva e Acum. 

   Am vazut ca acele ganduri negative nu ma lasa sa imi canalizez energia intr-un scop productiv. Asa ca mai bine activez acea energie pentru a manifesta iubirea la intensitatea ei maxima. In numele iertarii si in numele iubirii se pot realiza lucruri marete, extraordinare. 

  Doar trebuie sa ma iert.