Moliile

     Stiam ca la un moment dat ma va durea. Mai rau decat oricand altcandva. Mai intens si mai sfasietor ca niciodata. Stiam ca la un moment voi simti ca imi fuge pamantul de sub picioare. Stiam ca Soarele va fi acoperit de nori mari si grei si pe strada mea va domni din nou furtuna, ploaia, acel gri deprimant si de nestrapuns.  Nu stiam insa ca ziua aceea e atat de aproape. Poate pentru ca mi-am hranit sperantele pana in ultima clipa, poate pentru c asta era oarecum ratiunea mea. Ma hraneam, mergeam inainte sperand. Acum..ei bine...acum nu mai sper. Nu mai visez. Nu mai cred in printi calare pe cai albi si nici in sarutul de la miezul noptii care iti ridica involuntar piciorul drept si te face sa ai fluturi in stomac. Acum am molii. M-au invadat, Si ma mananca putin cate putin, imi devoreaza sufletul si imi lasa inima plina de gauri. De unde au aparut oare??? Cred ca de la atata neputinta. Frustrare. Rautate. Minciuna. Prefacatorie. Dezamagire. Durere. Toate astea mi-au transformat fluturii in niste molii imense care se vad si daca ma privesti adanc  in ochi. Sunt acolo. Co ochii lor bulbucati si te invita sa te duci dracu' pentru ca nu mai ai ce gasi in privirea mea. Sau in sufletul meu. M-au devorat si m-au lasat goala!!! Plina de amaraciune. De duerere. De dezamagire.
      Uitasem cum e sa ma urasc. Sa ma privesc in oglinda si sa vreau sa o sparg. Nu pot pentru ca nu e a mea. De era, o spargeam demult si ma amuzam copios de cioburile ei. Pentru ca as fi fost ca ea...rupta in bucati..cu inima sangeranda si sufletul devorat de molii. Le uram, faceam orice sa nu vad vreuna in casa, ca nu cumva sa imi atace dulapurile. Acum imi par frumoase. Cel putin mai frumoase ca  mine. Acum au un suflet ele. Cate putin in fiecare. Oricum ar fi, stiu ca sufletul meu nu era atat de rau si de urat. Poate l-am murdarit eu cu porcariile mele, dar era bun candva. Si cald. Si iubit. Acum, sunt ....De fapt nici nu sunt. Am privirea goala, de mort. Ma privesc in oglinda si nenorocita imi arata un chip palid, lipsit de culoare si de viata, iste ochi goi si umflati, buze uscate si piele lipsita de stralucire. Molii nenorocite!! Pe langa suflet si stomac, m-au devorat si pe mine. Complet. Au inceput cu zambetul, cu privirea, cu stralucirea pielii, mi-au luat si culoarea pielii.
     Nenorocite insecte! Am si amintiri, pe alea de ce naiba nu le devoreaza??? De ce nu devoreaza tot, ca sa uit felul in care ma saruta, ma imbratisa, ma pupa pe frunte si imi spune ca totul va fi bine? De ce nu distrug totul, de ce nu imi devoreaza si porii ca sa nu ii mai simt mangaierile si sartuturile patimase??? De ce nu imi devoreaza pielea, ca sa stiu ca nu mai urla dupa mangaierile lui????
  Oribile insecte, nu isi duc niciodata treaba la bun sfarsit! Mereu mai lasa ''samanta'', sa nu cumva sa uit cum e sa ma doara sau sa simt ca ma prabusesc si nu mai am sperante de care sa ma agat.
  Nenorocite insecte!! Ne meritam cred.