Imi e dor de mine...

         Imi e atat de dor de mine, incat nu stiu in ce moment m-am oprit atat de mult, in ce moment m-am pierdut...

Exista momente in viata cand simti ca te apasa totul, cand trupul e obosit, mintea e haotica si parca sufletul e gol. Exista acele momente cand iti cauti linistea in oameni, in zgomot, in muzica, in fuga, dar oricat de repede ai alerga, parca nu gasesti nici linistea, nici acel ceva sa te ridice cu adevarat.

      Da. Imi e dor de mine. Imi e dor sa scriu. Imi e dor de baile fierbinti, lungi, parfumate, cu spuma care imi mangaie trupul, cu un pahar de vin rosu langa cada si o carte buna in mana.

Imi e dor sa ma privesc si sa fiu multumita de ceea ce vad. 

    Imi e dor de mine.

Imi e dor sa imi ofer si mie bunatatea pe care o ofer altora. Sa ma imbratisez atunci cand nimeni nu o face, sa imi iert greselile asa cum ii iert pe altii, sa imi vorbesc frumos atunci cand inima imi e obosita, sa imi dau timp sa ma vindec, sa imi ofer rabdare cand pasii imi sunt nesiguri ai sa ma iubesc chiar si in zilele in care simt ca nu merit.

Pentru ca.... Si eu sunt la fel de importanta ca si toti cei pentru care lupt in tacere...

Imi e dor sa stau linistita, singura pe o banca, sa ascult muzica in casti si sa plang in voie daca simt ca se asta am nevoie ca sa ma resetez. 

   Imi e dor sa vad partea plina a paharului, bunatatea din oameni. 

Pentru ca asta m-a ajutat mereu ca sa am sufletul curat si nu incarcat cu resentimente, ranchiuna sau mai rau, cu ura.

Mereu am incercat sa vad ce e mai frumos si mai bun in om. Si mereu am pastrat doar amintirile frumoase traite, chiar daca acea persoana m-a dezamagit sau m-a ranit mai mult sau mai putin intr-o anume etapa a vietii. Am ales mereu sa vad partea plina a paharului, sa imi amintesc zambetul omului sau nenumaratele clipe in care m-a facut sa zambesc sau sa fiu fericita.

Nu urasc si nu am urat vreodata vreo persoana. 

      Da. Au fost oamenii care m-au ranit candva. Vor mai fi si pe viitor. Dar nu imi murdaresc sufletul, nu urasc, nu port ranchiuna. Poate imi displace un om. Poate nu suntem pe aceiasi lungime de unda. Poate nu avem aceleasi opinii sau aceleasi gusturi. Si asta pentru ca suntem diferiti. Poate m-a ranit si nu imi mai doresc sa il vad. Dar nu ii port pica si asta nu inseamna ca am uitat amintirile frumoase.

      Si eu am ranit la randul meu. Voit sau nevoit. Cu stiinta sau cu nestiinta. Poate am ranit oameni care m-au iubit in acele momente. Poate am ranit oameni care au tinut la mine. Poate am luat decizii care într-un anumit moment, i-au ranit pe cei din jur. Poate eu am considerat ca atunci si acolo, decizia mea a fost cea mai buna si nu am realizat ca ar putea rani pe cineva. Dar chiar si asa, sunt convinsa ca am daruit multe , nu doar am ranit. Si mi-ar place sa cred ca oamenii mereu isi vor aminti doar ce au trait frumos si bun, nu si ce i-a ranit.

      Mi-ar place sa cred ca si cei din jur vor sa isi pastreze sufletul curat si nu si-l incarca cu resentimente, ranchiuna , ura, amintiri urate...

Pentru ca in final, conteaza doar clipele frumoase traite, cele care iti fura o lacrima sau un zambet strengar, cele care parca opresc timpul in loc sau cele care te fac sa razi cu pofta din senin...

Un om cu amintiri dragi e un om frumos. In schimb, un om care are regrete, care are resentimente, care uraste , are sufletul incarcat, apasat, privirea trista si parca se urateste pe zi ce trece. 

      Nu suntem perfecti. Perfectiunea nu exista. Toti gresim. Cu sau fara stiinta. 

Dar cu cat iubim mai mult, imbratisam mai mult, iertam mai mult, cu atat viata va fi mai frumoasa!