mi-e dor...

'' Și câteodată mi-e dor...un dor nebun. Nu știu încă dacă mi-e dor de un <el>, de mine, de cineva anume care mi-a marcat existența într-un mod plăcut sau mai puțin plăcut. Știu doar că mi-e dor. În nopțile târzii în care nu am somn, privesc avid de la geam stelele și mă pierd printre ele. De cele mai multe ori, cascade de lacrimi îmi inundă fața. Poate mi-e dor de acel el care mă făcea să zâmbesc prin orice mijloace. Sau poate de acel el care mă făcea să simt că am lumea la picioare și nu pot să-mi doresc mai mult; poate de un el care mă ținea strâns în brațe și-mi șoptea ușor : „Știi că aici e locul tău, nu? Nu am să-ți dau vreodată drumul!” . Și totuși eu sunt aici, el cine știe pe unde. Poate mi-e dor de acel el care nu avea limite și mă lua de mână, spunand : „ Hai să mergem. Nu întreba unde pentru că nu știu. Dar știu că va fi de neuitat.” Și așa era. De neuitat. Credeam în castelele de zahăr și în pantoful pierdut la miezul nopții.
Sau poate mi-e dor de acel el care mă făcea să mă simt cea mai protejată femeie din univers, îmi oferea acea senzație de siguranță pe care nu mi-o putea lua nimeni. Mi-e dor de acel el care scoatea la iveala copilul din mine și adora să mă vadă alintându-mă în brațele sale...Mi-e dor de acel el care mă lăsa să-l privesc ore în șir, să plâng, fără să-mi ceara vreo explicație, iar apoi mă lua cald in brate și-mi șoptea: „ Știi că dacă tu îți dorești, pot rămâne aici mereu? Știi că, după ce plângi, ochii tăi sunt mai limpezi și pot privi până în adâncul sufletului tău? Știi că, pentru mine, ești cea mai frumoasă, nu?”
Acum stau și mă întreb dacă mi-e dor de un el anume sau mi-e dor doar de acele sentimente care mă făceau să fiu eu...Atât de fericită, de împlinită, de dornică de iubire. Cred că m-am pierdut pe drum. Și mi-am pierdut și inima printre altele. Am pierdut partea aceea din mine care știa să iubească și să dăruiască necondiționat, fără a se gândi dacă e bine sau nu. Și acum stau să mă întreb unde m-am pierdut, unde mi-am pierdut inima. La cine a rămas și a uitat să-mi înapoieze tot ceea ce mă făcea fericită, adică dorința acerbă de a iubi și a ferici persoana de lângă mine? 
Am nevoie să mă simt curată, să simt cum, la fel ca de multe alte ori, valurile mării iau de la mine tot ceea ce îmi îngreunează sufletul și mă lasă curată, plină de speranță și dornică de a inunda cu iubire și fericire persoana iubita. Am nevoie să mă regăsesc. Mi-e dor de mine, in cele din urmă. M-am săturat să nu simt nimic.Chiar și durerea a pierit. Și totuși, plâng.Poate plâng pentru ce am simțit cândva. M-am săturat de tăcerea de mormânt din sufletul meu. Mi-e dor să fiu un strop de rouă, o șoaptă de vânt...să fiu eu. Cu toate calitățile și defectele mele. Doar eu. Iubind, luptând, sperând, fericind.”