Dulce suferinta...

     Presimteam oarecum ca urmeaza sa il intalnesc la un moment dat. Mi-am spus calma:
'' - si ce daca? sunt puternica, nu am sa cedez, nu imi va vedea slabiciunea, nici nu va simti cum imi zboara inima din piept. nici nu va auzi cum fiecare por al meu il striga. nici nu imi va vedea sufletul sfasiat. Ce poate fi asa de complicat? Nu e ca si cum nu l-as mai fi vazut si alte dati.''
 In timp ce incercam sa imi impun toate lucrurile astea, mi-am ridicat privirea si l-am vazut. Era acolo ca o statuie frumos sculptata, impunatoare, cu o privire rece si indiferenta. Am simtit ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca mai am putin si curg. Nu stiam cum sa imi stapanesc lacrimile care imi bombardau ochii si se straduiau sa imi invadeze obrajii. L-am salutat inecat in momentul in care el m-a salutat. Parea atat de relaxat, de parca nu s-ar fi intamplat vreodata ceva si eram  doar o alta din  multime.
- Ce faci? Cum esti? , m-a intrebat politicos.
-Bine, tu? , l-am intrebat rapid fara sa astept vreun raspuns...
-Ce e cu tine? Esti ok?
-Da., i-am raspuns rapid si incet, trantindu-i minciuna pe care se astepta sa auda.
Mi-a zambit ironic, stiind ca mint. Doar ma cunoaste mai bine ca oricine. Imi cunoaste bataile inimii. Felul in care privesc sau imi musc buza cand ma simt pierduta. Felul in care il priveam pe furis, sperand sa ii intalnesc privirea si sa gasesc un gram din ceea ce eram noi acolo.
        A incercat sa poarte o conversatie normala cu mine, cert e ca nu prea auzeam nimic din ce spunea. Ii urmaream buzele si raspundeam pierduta, in timp ce ma rugam sa vina cineva, oricine, ca sa nu mai fiu doar eu cu el, Desi nu eram singuri, nu puteam sa mai vad pe nimeni in jurul meu. Il mai priveam din cand in cand cu coltul ochiului si zambeam satisfacuta...Mi s-a parut o vesnicie timpul in care am stat si nu ne-am vorbit .De atins ce sa mai zic... Nici macar nu ne-am privit. Mai bine zis, el nu m-a privit. Pentru ca eu l-am privit ca o obsedata care nu mai vazuse vreodata un chip masculin.
        M-am ridicat in graba de la masa, incercand sa ajung la baie, impleticindu-mi picoarele in perdeaua mult prea lunga. Mi se parea o vesnicie drumul pana la baie. Si trebuia sa ajung acolo inainte sa ma napadeasca din nou lacrimile. Trebuia sa ma reculeg. Nu puteam sa ii permit sa ma vada asa , nu puteam sa il las sa vada ca acest castel e de fapt o mare ruina....Am stat pret de cateva minute si m-am privit in oglinda, incercand sa ma reculeg, in timp ce lacrimile imi mangaiau obrajii.
- Inceteaza , Roxana! Nu ii poti permite sa te vada asa, atat de slaba, de lipsita de vointa, prabusita si pierduta!, incercam sa ma imbarbatez in timp ce ma uitam in oglinda. Am tras aer adanc in piept si am iesit din baie...Drumul spre masa trecea pe langa el. I-am simtit parfumul, Pe care il adoram. In combinatie cu parfumul trupului lui, era o combinatie letala. Ma rugam doar sa nu ma impiedic, sa nu cad, sa nu ma prabusesc.
- Eu plec. Vii pana la masina? Ti-am spus ca trebuie sa iti dau ceva.
-Mda, i-am raspuns cu jumatate de gura. Vin.
- Ok. haide.
 I-am luat-o inainte si am iesit.
- Ce stai asa de zgribulita de frig?, m-a intrebat razand. Doar nu iti e frig...
- Ba da, i-am raspuns grabita. stia ca mint. din nou.
L-am urmat pana in fata masinii. a deschis usa si a scos o mica atentie...Mi s-au umplut ochii de lacrimi si am inceput sa tremur.
- Multumesc..., i-am spus cu jumatate de gura.
- Nu ai pentru ce. La multi ani! Hai aici!, mi-a spus luandu-ma in brate.
Am simtit ca timpul s-a oprit in loc. Simteam ca acolo, in bratele lui, e toata lumea mea si tot Universul meu.
- Ce tare iti bate inima! si toata tremuri!
- Nu mi-e frig...
-Stiu, mi-a raspuns in timp ce m-a sarutat pe frunte. Hai aici!
M-am cuibarit in bratele lui...am inchis ochii un  moment si am retrait totul intr-o secunda.
- Lasa-ma sa plec!, i-am spus in timp ce ma lipeam din ce in ce mai tare de pieptul lui...
- Ok. Hai du-te!, iar el ma strangea si mai tare, sarutandu-ma pe frunte si privindu-ma in ochi.
 Nu puteam sa ma controlez, tremuram ca varga, incercand sa imi stapanesc lacrimile pana pleaca.
- Iarta-ma!, mi-a spus spasit.
- Te-am iertat demult. Si tu stii asta. Acum lasa-ma sa plec, i-am spus in timp ce ii strangeam bluza, doar ca sa nu ma dezlipesc de el.
- Hai fugi!
M-am dezlipit cu greu din stransoarea bratelor lui, din care nu as fi vrut sa plec. Am plecat distrusa, plina de dor si goala. Mi-a luat tot ce mai ramasese din sufletul meu. Si nu l-a luat ca sa mi-l inapoieze.
M-am asezat pierduta la locul meu.
- Rox, esti ok?
- Da , draga mea, am raspuns printre lacrimi.
Nu am mai scos vreun cuvant. Incercam sa retraiesc imbratisarea lui, cuvintele lui incarcate de sensibilitate si privirea lui atat de calda. As fi vrut sa oprsc timpul in loc. Sa nu mai plece sau sa nu plec. Sa ma regasesc.
   Inca ii simt bataile inimii. Mereu inimile noastre au batut la unison. Inca ii simt buzele pe fruntea mea. Si parfumul . Inca simt caldura trupului sau si felul in care porii mei urlau dupa trupul lui.
Inca e al meu. Inca il simt. Inca pot sa ma pierd in privirea lui. Inca nu imi pot ascunde trairile.
Inca.