Dezamagire

       Acum, ca viata mea a inceput sa o ia pe o carare mai dreapta, sa isi urmeze cursul...acum ca simt ca mi-e mai bine si ca timpul a reusit sa ma faca sa trec peste iubirea care mai avea putin si ma ucidea, acum ca simt ca nu mai e durere si ca incep sa redevin eu, imi amintesc de el. Ce-i drept, imi pierd calmul si simt ca imi pierd si zambetul si lumea mea devne iar gri. Dar e un rau necesar. Acum, ca incep sa stralucesc si sa recapat increderea ce mi-a furat-o, simt ca pot sa scriu despre el...
               Mi-a luat ceva timp pana sa pot sa scriu despre el...sa ma gandesc la el..sa realizez ca ceea ce simt nu e ura sau vreun sentiment negativ...E pur si simplu dezamagire. dezamagire pentru ca mi-a sfasiat sufletul. Mi-a ucis sperantele si iluziile. Mi-a luat inima si a tavalit-o printr-o mocirla otravitoare , in asa fel incat sa nu se mai poata nimeni apropia de inima mea. Dar cel mai grav si dureros e faptul ca mi-a distrus acel tablou minunat in care l-am pictat in toata splendoarea lui si l-am atarnat pe peretele inimii mele, ca sa fiu sigura ca nu il pierd. Era o splendoare: un barbat impunator, cu o privire care ma topea, ma ingenunchea si ma facea in acelasi timp sa plutesc..niste buze carnoase si insetate, mainile puternice si pieptul pe care naufragiam atunci cand imi cautam linistea. era..cel mai bun lucru pe care nu l-am avut de fapt vreodata. Si ce a facut? a rupt in bucatele tabloul in care era el..mi-a spus ca nu e el chipul de inger pe care l-am pictat in acel tablou, mi-a aratat cat de mult ma inselasem si cat de mult doare o dezamagire.
     L-am urat cand a plecat. L-am urat si detestam sa ii simt parfumul peste tot. Sa ii aud ecoul vocii sau sa ii simt mangaierile in somn. Detestam sa ii simt lipsa si sa ma doara gestul lui. Detestam fiecare por care urla dupa mangaierile lui. M-am spalat frenetic in atat de multe seri...doar ca sa pot sa scot mirosul lui din piele, sa pot sterge mangaierile lui si saruturile tandre. Am detestat noptile in care ma simteam mica si nu era acolo sa imi arate ca el e acolo pentru mine, sa ma protejeze.
Am detestat felul in care se lasa intunericul si nu era acolo sa ii intalnesc privirea, sa ii aud rasul sau criticile. Chiar am purtat un dialog imaginar cu el. Si m-am descarcat cumva.
         ''Nenorocitule! Cand ai plecat, mi-ai luat zambete si iluzii. Visuri si priviri calde.Ai rupt din sufletul meu si mi-ai lasat un gust amar. Si acum mi-e teama de orice. M-am atasat sufleteste de tine. Stii cum e cand un om rupe din sufletul tau si pleaca? Scoate-ti un ochi si apoi vezi daca iti e totuna. Taie-ti o mana. Sau scoate-ti inima din piept si arunc-o. Ia vezi, iti e totuna?? Desi s-ar putea sa iti fie. Pentru ca tu nu ai suflet. Nu ai inima. Nu ai nimic. Si chiar si asa, imi lipsesti, bolovanule! Mi-e inima plina de mocirla si trebuie sa imi curat sufletul printre toate ranile si nu e usor. Am durere in fiecare colt al lui. Si am si gasit o bucatica din sufletul tau , lipita de al meu. Am rupt-o si m-a durut mai tare ca orice. S-a trasformat in piatra. Sta plina de praf pe mobila mea. Si imi ainteste ca asa esti si tu. Rece. Indiferent. Plin de praf si gol.
Cum sa ma regasesc acum? Cum sa imi regasesc zambetul? Unde sa imi gasesc privirea calda, sperantele, iluziile? Unde sa gasesc dorinta de a iubi si de a ma simti iubita? Nu mai stiu sa primesc un compliment sau sa ma bucur de el..M-ai improscat cu mocirla din sufletul tau si m-ai lasat asa. Mi-ai sfasiat sufletul si tot ce ai facut, nu m-a durut fizic...ci m-a ucis pe dinauntru.. Cateodata mi-e dor de prostiile tale, de felul in care ma priveai cand imi spuneai ca ma iubesti. Cateodata , chiar simteam ca lumea ta se invarte in jurul meu.
Nu te-am mai vazut de atunci. Evit orice loc in care ai putea fi. Nu vreau sa imi intalnesti privirea si sa vezi ca te-am iertat demult. Ca mi-e dor de tine. De noi. De iubire. De mine.
Inca mai traiesti in mine., nu te pot scoate de tot. Dar iubesc faptul ca te-am iertat. Ma simt mai libera, chiar daca mi-ai facut inima franuri. Am sa fiu sincera. Cateodata simt ca te urasc pentru ca imi amintesc de cate ori m-ai ranit si mi-ai adus lacrimi pe fata. Si chiar si atunci cand te urasc, zambesc pentru ca imi aduc aminte de privirea ta calda si de felul in care stiai sa imi alungi supararea cu un sarut izvorat din iubirea ta.
            Nu am sa joc rolul femeii ranite din dragoste, cu inima franta. Am pierdut, Si eu, Si tu. Acum, am un loc al meu. Un loc in care nu m-am gandit vreodata ca voi fi. Traiesc intr-o lume in care tu nu mai esti, iar eu ma simt libera sa imi intind aripile si sa zbor cat mai sus, Fara sa imi fie teama ca tu mi le vei taia fara mila.
          Dragul meu, acum inchid ochii si vad marea. Acele valuri pe care mi le-ai filmat in toata splendoarea lor. si mi-ai spus:
^^..tu iubesti marea. si..marea te iubeste pe tine....si eu te iubesc pe tine. deci  in concluzie iubesc marea, pentru ca te iubesc pe tine!^^
Daca vreodata iti voi lipsi, cauta marea...te va mangaia cu valurile ei asa cum o faceam eu. te va lasa sa te pierzi in ea asa cum te pierdeai in ochii mei. va fi nemarginita. asa cum era dragostea mea pentru tine.
Daca vreodata imi vei lipsi, te voi cauta printre pietre si bolovani perfect sculptati. Reci, plini de praf si fara suflet.
Asa ca tine.''