uneori inchidem usi. Pentru ca vrem, pentru ca suntem nevoiti, pentru ca asa e cel mai bine sau pentru ca avem nevoie sa mergem inainte.
Uneori frangem inimi din prea mult egoism sau prea multa dorinta de a fi fericiti.
Uneori ^vindem^ iluzii pentru a nu rani , fara sa vedem ca de fapt ranim mai mult decat credem.
Uneori, il loc sa facem suflete sa zambeasca, le inghetam. Le facem stana de piatra si plecam fara sa ne uitam in urma.
Uneori, pur si simplu ne lasam furati de un ^peisaj^ care ajunge sa depinda sufleteste de noi. Si cand realizam asta, deja am frant o inima.
Si uneori...ei bine...ne pare rau. Pentru acele suflete pe care le-am ranit. Pentru acele suflete pe care le-am mintit. Pentru acele suflete pe care le-am inghetat si au crapat si vantul sufla prin crapaturile lor. Pentru acele suflete care au crezut in caldura noastra si le-am dat raceala.
Cu totii am ranit. Cu totii am ajuns in acel punct in care am retrait amintiri si am vazut cat rau si cata durere am provocat. Dar parerile de rau nu ajuta. Nu vindeca. Nu incalzesc. Nu repara. Vorbele alese si calde pur si simplu fac mai mult rau decat bine.
Si atunci, e de preferat sa ne tinem gura. Sa ne asumam faptul ca suntem niste egoisti sau niste ipocriti si sa nu scoatem un cuvant.
Sa tinem capul ridicat, sa mergem inainte si sa nu mai facem ^ tocana de suflete^ in drumul nostru. La randul nostru, si noi am fost , pe rand un suflet ranit, inghetat sau frant.
Inchide usa inainte sa ranesti. Sau mai bine nu o deschide deloc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu